De vorbă cu mine

    Aerul înțepător al dimineții îmi invada căile respiratorii. Lumina difuză mă bruia din ce în ce mai tare, iar luna palidă dispărea de pe cer, lăsând loc soarelui. La o oră atât de matinală orașul era mai populat decât aș fi crezut. Peste tot vedeam cum oameni agitați se înghesuie în stații să prindă autobuzele pentru a ajunge la timp la destinație.
    Cu toții avem căi diferite, dar același sfârșit. Bunica obișnuia să-mi tot spună asta, de parcă ar fi fost nu știu ce filosofă. O iubeam mai mult decât pe mama. Mereu a avut ceva aparte, ceva ce o diferenția de restul moșnegărimii. Ea mereu era originală si venea cu ceva nou ce mă făcea mândră să o am lângă mine. Vorbeam cu ea mai deschis decât vorbeam cu prietenele mele de la școală, așa că-mi permiteam uneori chiar să și întrec măsura. Bunica însă era bolnavă și mereu trebuia să-i fiu alături cu un pumn de pastile și un zâmbet curat. Prietenele mele râdeau de mine și-mi spuneau că o să mă ”băbească” si pe mine ideile ei demodate. Nu a fost deloc așa. Chiar dacă ea vorbea de cele mai multe ori in zicători si proverbe, o înțelegeam mai bine decât oricine.
    Acum e foarte departe de mine și nu pot decât să-mi aduc aminte de ceea ce făcea si spunea. Cu gândul că bunica e moartă nu voi trăi niciodată. Doar voi ști că e plecată și că nu se mai întoarce. E mult mai liniștitor să gândesc așa. Când a plecat, am simțit cum o parte din mine e zdruncinată de această problemă, însă mi-am revenit în cele din urmă datorită unor persoane ce m-au ajutat să trec peste. În prezent mai merg la mormântul ei și-i spun că totul e bine, că nepoata ei crește cum trebuie și că nu o va dezamăgi.
    Plimbându-mă prin parcul central observ că sunt printre puținele tipe fără nimeni la braț. Nu mă atrag relațiile si nici nu există vreo persoană anume care să mă aprindă cănd îl văd. O singură dată s-a întâmplat să fiu confuză în privința cuiva, însă nevăzându-l pentru un timp, l-am uitat. Nu este atât de greu să scapi de sentimente,mai de grabă e dificil să le capeți. Poate că fiind mereu preocupată cu lucruri mult prea importante și neacordând importanță celor mai mici copilării, am pierdut așa-zisele ”șanșe la iubire”. Dacă voiam pe cineva îl căutam, iar dacă îmi doream o relație, o aveam.
    Sunt foarte sigură pe mine. Am învățat încă de mică să fiu așa. Am și de ce. Urâtă nu sunt, proastă nu sunt, săracă nu sunt. Nu spun însă că sunt frumoasă, deșteaptă și bogată. De asemenea, nici modestă sau mândră nu mă simt. Sunt,poate, ceva din fiecare gen pozitiv. Cu toate astea, de ce nimeni, niciodată, nu s-a axat într-un mod sufocant pe mine? Oare privirea mea are ceva ce spune ”Poți pleca!”;sau poate reflexul involuntar de a-mi mușca buzele când cuget, spune despre mine că sunt sălbatică? Eu nu sunt în măsură să-mi fac o autocaracterizare doar fiind atentă la mimică si gesturi. Sunt foarte curioasă ce gândește un străin la prima vedere. Poate spune că sunt frumoasă? Poate gândi că am nasul prea mare, sunt prea slabă, iar ochii mei albaștri nu se potrivesc cu buzele subțiri?
   Am fost învățată să nu bag în seamă părerile răutacioase sau lingușelile cele mai prostești ale oamenilor, însă în ziua de azi chiar și o privire indiferentă contează. Mi-e dor de copilărie când orice lucru confuz îmi era explicat pe înțelesul meu de părinți, iar uneori chiar dacă nu înțelegeam, le zâmbeam de parcă totul ar fi bine.
   Totuși e enervant să te plimbi dintr-un loc în altul fără să-ți găsești un scop în viață, după ce că ai deja nouășpe ani experiență de trăt printre atâtea tipuri de mizerii de oameni. Consider că la vârsta asta fiecare ar trebui să-și găsească un scop în viață, însă această părere este de multe ori împărțită. Dacă-mi analizez foștii colegi de liceu nu pot decât să-mi aduc aminte cum majoritatea plecau în timpul orelor la barul de peste drum de farmacia de la colțul străzii de unde își făceau provizii cu pastile. Bineînțeles că nu luau medicamente pentru răceală în măsuri normale, ci le plăcea cu adevărat să-și strice sistemul digestiv cu patru comprimate de tuse si un shot de whisky deodată. Ei și-au ales în definitiv ce vor face peste câțiva ani.
    Dar eu? Nici măcar n-am avut parte de o relație stabilă, așa cum majoritatea tipelor de vârsta mea au, iar unele deja sunt trecute prin numeroase aventuri ale ”iubirii”. Am terminat un liceu și nu sunt atrasă de nicio profesie. Măcar de aș fi de bani gata, așa aș avea un viitor în puf asigurat de părinți. Ce prostie! Urăsc când sunt pusă în situații de a alege între două lucruri care îmi plac cu adevărat, însă de data asta nu am de ales nimic, ceea ce mă obosește foarte tare.