Seminţe

Suntem seminţe ale acestor fructe. Am renăscut cu ajutorul lor, însă tot ei ne omoară. Ne devorează pas cu pas, etapă cu etapă, fără ca măcar să realizeze. Ne dau viaţă pentru a ne arăta lumea suferindă în care trăim. Nu aveam nevoie de acest lucru, dar cu toate asta ei sunt cei care ne vor binele, iar binele nu este decât răul. Fructe care se lovesc unele de altele, fructe stricate şi putrezite care se coc sub puterea orbitore a soarelui, fructe care trăiesc degeaba. Nimeni nu le mănâncă, nimeni nu le admiră măcar, ele continuă să-şi ţină greutatea de crengile copacilor care abia mai pot rezista sub puterea lor. Când fructele cad pe pământ se fac scrum precum cenuşa, iar seminţele ies ca dintr-un labirint. La început, ele sunt fericite pentru că ajung să guste pământul înzestrat cu viaţă, adierile liniştitoare ale vântului, dar în final suferă. Văd cum frunctele din care au ieşit nu sunt decât nişte entităţi care au uitat de principiile vieţii, îşi pierd mândria prin lucruri josnice, se lasă mâncate de vietăţi ale căror viaţă este fără scop. Fructele ar trebui să aibă grijă de seminţe, să le ofere o educaţie demnă de statului social pe care vor să-l aibă descendenţii lor. Pentru ce? De ce ar spera ceva de care nici măcar ele nu sunt în stare să realizeze? Această falsitate dă naştere unor prototipuri fără suflet, creaturi care urmează modelul strămoşilor lor. Nu le este ruşine de imaginea pe care o afişează de faţă cu fructele din categoriile înalte, acelea care ajung să fie devorate de fiinţe cu statut înalt. Seminţele suferă  şi nu reuşesc să devină fructe precum cele care le-au dat naştere.  Unele dintre ele ajung să fie mâncate de păsări infometate, altele intră pur şi simplu în pământ, iar altele, plângând prea mult, se usucă.